avem oceanul doar pentru noi.

mereu mi-am dorit să locuiesc în Constanţa. sau să am o casuţă pe plajă, cu geamuri imense, unde să mă duc vara.
ei bine, de poimâine, patru luni de zile voi locui la 10 minute de ocean într-o căsută verde, mică, cu ferestre pe măsură.
cred că nimic nu m-ar putea face mai fericită în momentul de faţă.

aleargă, până la capăt.

s-a iscat o grabă şi o dezordine prea mare printre oameni. toţi se grăbesc undeva. nimeni nu are timp să stea cu tine liniştit la o cafea pentru că alţi doi oameni îi aşteaptă.
totul se rezumă la viteză. abia finisezi o problemă, că apare alta. mi se pare şi mai prostesc să păşeşti în asemenea situaţii cu bună ştiinţă. adica să-ţi dai acordul, cum ar fi: "eu, M, îmi doresc să nu dorm în următoarele X săptămâni şi să nu am timp să stau liniştită nici la cină" .
duci o bătălie continuă cu timpul, contra cronometru. accepţi să nu mai ai timp de tine şi nici de oamenii din jurul tău. şi nici să te opreşti nu mai poţi.

nu mi-a plăcut niciodată să fiu pe fugă. nici măcar când ştiam că întârzii undeva (ceea ce, într-adevăr, nu s-a întâmplat des). dar omul le trăieşte pe toate sau cel puţin pe aproape toate, fără să vrea, de cele mai multe ori.
în ultimele două săptămâni am trăit ceea ce eu numesc dezordine. nu am avut timp de nimic ori am avut, dar nu l-am folosit într-un mod util. nu am fost cea mai bună companie pentru nimeni. nu am avut răbdare să ascult problemele altora, de parcă mi s-ar fi multiplicat ale mele. când nu e deloc aşa. am uitat că până acum ceva timp simţeam ceva, pentru cineva. acum nici nu mai sunt sigură de ce simt, dacă mai simt, cât mai simt.

vreau sa ajung într-un magazin de cărţi şi să stau cel puţin jumătate de oră până să îmi aleg o carte. de multe zile vreau asta, dar tot de atunci amân din lipsa de timp. şi cine a spus că ni le facem cu mana noastră pe toate, dreptate a avut.

dar sunt la sfârşitul drumului, iar acolo mă aşteaptă o gură de aer bine meritată.