ego-ul meu cel trist bea cafea.

nu cred că există o senzaţie mai oribilă decât cea pe care o ai atunci când te simţi parcă abandonat într-un loc întunecat, fără să vezi vreo lumină, fără nimeni şi nimic, fără să ştii încotro s-o apuci.
acum nu. nu există ceva mai teribil. nimănui nu-i place să piardă controlul. este o dovadă de slăbiciune. e un semn al faptului că nu ai ştiut cum să abordezi cel mai corect situaţia.
apare frica aia, aparent fără motiv, pe care nu o poţi cântării în nici un fel.
îmi place să mă complic şi să le complic pe toate. la fel de repede le şi simplific. e ca un joc pe care îl am cu mine. doar că de data asta s-au complicat de la sine şi parca nu îmi dau seama pe ce direcţie să merg.

nu cer sfaturi de obicei. mă simt atât de puternică încât ştiu că sunt în stare să mi le ofer singură. de data asta, însă, parcă le-am căutat, am aşteptat, ba chiar am cerşit câte o vorbă care să mă motiveze, să-mi dea vreo idee, să mă ducă spre un echilibru; atât de profund aruncată în senzaţia de beznă mă simt.

e o situaţie ciudată rău. ştiu ce fac, ştiu că nu e bine, dar continui. "oamenii mei" şi-au făcut datoria de mame şi taţi, dar i-am dezamăgit şi o să îi dezamăgesc şi mai tare.

'' everyone says that they are lost. i am not lost. i know exactly where i am. i just hate it here.''

de şase zile sunt aşa. şi tot de-atunci beau cafea.
nu îmi place să mă plâng. sunt optimistă şi pozitivă. mereu. dar astăzi e altă zi.
funcţionez pe dos.


pe melodia asta m-am blocat de când am intrat în starea de hibernare mintală. şi refuz să o opresc.