tic tac.

am concluzionat că nu ne ajung secundele, minutele, zilele. niciodată. mai ales atunci când îți este bine. şi-ai fi în stare să faci orice doar ca să rămâi mereu acolo, în binele pe care l-ai construit bucăţică cu bucăţică, aşa cum ai ştiut tu mai bine.

nu-mi rămâne decât să-mi trăiesc secundele, minutele şi zilele, să profit de ele, să nu le risipesc şi să le împart cu acei oameni care într-adevăr merită. să învăț că fiecare "acum" e unic și că nu trebuie să-l las să-mi scape printre degete.

pe scurt.

m-a întrebat ieri cineva dacă există ceva care îmi lipseste, dacă mi-e dor de ceva sau de cineva. am rămas pe gânduri un timp.
sunt omul ăla mereu nemulţumit. îmi doresc mereu mai mult sau ceea ce nu am. acum însă pare să fie altfel.
simt că sunt acolo unde trebuie să fiu şi fac exact ceea ce trebuie să fac. am un el, care până acum pare să mă mulţumească. nu îmi doresc nimic în plus.
nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc pentru ceea ce simt şi trăiesc de trei luni de zile, dar îmi mulţumesc în primul rănd MIE pentru că am avut curajul să fac primul pas spre ceea ce este acum.

sunt fericită, da.