if it's meant to be, it will be.

obişnuiam să trag de oameni atunci când voiau să plece iar eu nu înţelegeam unde şi de ce. adică le întindeam mâna subtil şi le spuneam să rămână. unii înţelegeau, alţii îşi vedeau de drum.
mereu m-a sensibilizat momentul în care mă distanţam de oameni. acum erau şi dintr-o dată realizam că din şapte zile, vorbim doar o oră. 

am trăit procese lungi, de luni bune de zile, în care am încercat să facem să meargă. împreună, nu doar eu. am făcut chiar tot ce am crezut eu la momentul acela că ajută. atunci am pierdut cel mai important om din viaţa mea. om care până şi acum e la fel de important, indiferent că nu ne mai vorbim de ani de zile. şi nu acuz pe nimeni.
ultima dată nu am făcut aşa. ne distanţasem atât de tare, încât nu credeam ca mai am de unde să-l prind şi să îl trag înapoi. am înghiţit în sec şi mi-am spus că asta e. nu pentru că nu îmi pasă sau pentru că nu era suficient de important pentru mine, ba din contră, îl pot enumera printre puţinii oameni care sunt într-adevăr speciali pentru mine; ci pentru că am obosit să pierd oameni la care ţin şi care oricum pleacă, fie că îi trag eu înapoi sau fie că închid ochii şi mă prefac că nu văd.
aşa că încerc pe cât posibil să îi las să plece. doar că de data asta, s-a întors înapoi. atunci când am crezut că mai pierd iar un om, s-a făcut un pas înapoi, din partea amândorura. nu ştim care a fost motivul, l-am căutat, nu ştiu nici măcar de unde a pornit totul. cred că este una dintre cele mai frumoase senzaţii pe care le-am trăit. să văd că totul revine la normal, fără să ne chinuim. ba chiar e de zece ori mai bine decât a fost şi atât de natural. sunt în stadiul în care, ironic, după o ruptură mă întreb care este motivul pentru care e atât de bine.

asta mi-e dovada vie că unii oameni, în final, rămân ai noştrii; iar noi la rândul nostru rămânem ai lor. indiferent prin câte rupturi trebuie să trecem, mereu se întorc. şi cât de bine e, în aceeaşi măsură, când ai la cine să te întorci? exact de acei oameni avem nevoie în vieţile noastre şi tot acei oameni merită cel mai mult şi cel mai multe.

bună dimineața, dimineață dragă!

cred că dimineţile sunt perfecte pentru mine câteodată. numai câteodată. asta pentru că nu sunt o persoană matinală. dar doar câteodată astrele se aliniază şi-mi fac o dimineaţă a mea, pentru mine. mă trezesc atât de binedispusă încât afirm că pot face orice. nimic nu-mi poate strica entuziasmul. şi incep să-mi organizez ziua, să-mi planific fiecare oră.
totul e într-o aşa armonie încât mi-aş mai prelungi minutele de acasă cu măcar o oră. doar ca să nu trebuiască să fiu pe grabă. să am timp să-mi beau cafeaua acasă, nu in cafeneaua facultății.

ei bine, sper ca această senzație de "eu pot" să persiste de-a lungul zilei, căci de obicei o pierd pe drum.
dar dimineaţa, dimineaţa e a mea, ea e importanţă. prânzul şi seara i le dau altcuiva.

să zâmbim!