nu sunt secrete şi totuşi nu toată lumea ştie.

Ines

zilele cu soare şi flori şi verdeaţă trezesc tot optimismul din mine în ultimele două luni. daţi-mi zile frumoase şi vă voi împărţi optimism în schimb. în casă îmi schimb vazele cu flori o dată la câteva zile plus că abia aştept să îmi înflorească lămâiul şi orhideea. apreciez tot mai mult că am învăţat să mă bucur de orice lucru micmic şi nu doar atât, ci simt o satisfacţie în mine care-mi dă o stare de bine, iar toate acestea datorită unui singur om.

încep să cred tot mai tare că lucrurile mărunte sunt cele care ne fac cu adevărat fericiţi şi tare aş vrea ca toţi să uite pentru o secundă de problemele lor şi să privească spre acele mici detalii care le oferă câte un mic zâmbet, pentru că dacă stai să cântăreşti, sunt cu mult mai multe lucrurile care ne fac fericiţi decât cele care ne întristează. tare aş vrea să înveţe să nu mai tânjească după lucruri mari şi abia atunci să fie fericiţi. e o diferenţă între a-ţi dori ceva cu adevărat şi a face din acel lucru singura ta sursă de fericire. drumurile sunt lungi, complicate, şi mai ales că nu ai niciodată garanţia că vei ajunge acolo. aşa că de ce să nu înveţi să te bucuri de viaţă între timp?

observ în jurul meu tot mai mulţi cunoscuţi care nu au timp să mai trăiască aşa cum se cuvine pentru că ei se gândesc la viitor, la cum vor ajunge undeva şi la cum lor le va fi mult mai bine decât le-a fost altora. nu, nu mi se pare nimic greşit în a avea planuri măreţe (încerc şi eu să prind curaj şi să vreau tot mai multe), dar pentru ei este doar o dorinţă şi atât, aşteaptă să le pice din cer o oportunitate ca să îşi îndeplinească visul. nici măcar nu pot să explic, pentru că îi înţeleg prea puţin, dar mi se pare absolut trist să ajungi în situaţia în care nu te mai mulţumeşte nimic şi nimic nu îţi mai oferă vreo satisfacţie, doar ideea că "într-o zi voi fi cel mai fericit". aşteaptă ziua aceea şi le ratează pe toate celelalte pe lângă care trec şi în care au o mie şi o sută de motive să fie fericiţi. cum bine spunea cineva, sunt oameni care privesc pe geam, dar îşi observă doar propriul chip.

am prins acum două seri la televizor vreo 10 minute dintr-o emisiune unde era o fetiţă de şase ani, pe care o creştea bunica ei şi zilnic îşi făcea temele în pat, din motive evidente, care îşi dorea cel mai tare de pe lumea asta o masa şi un scaun. avem nevoie să auzim tot mai des astfel de lucruri ca să ştim unde greşim.

cred că trebuie să înţelegem că viaţa e acum şi aici şi că ţine numai de noi felul în care alegem să o trăim.