if it's meant to be, it will be.

obişnuiam să trag de oameni atunci când voiau să plece iar eu nu înţelegeam unde şi de ce. adică le întindeam mâna subtil şi le spuneam să rămână. unii înţelegeau, alţii îşi vedeau de drum.
mereu m-a sensibilizat momentul în care mă distanţam de oameni. acum erau şi dintr-o dată realizam că din şapte zile, vorbim doar o oră. 

am trăit procese lungi, de luni bune de zile, în care am încercat să facem să meargă. împreună, nu doar eu. am făcut chiar tot ce am crezut eu la momentul acela că ajută. atunci am pierdut cel mai important om din viaţa mea. om care până şi acum e la fel de important, indiferent că nu ne mai vorbim de ani de zile. şi nu acuz pe nimeni.
ultima dată nu am făcut aşa. ne distanţasem atât de tare, încât nu credeam ca mai am de unde să-l prind şi să îl trag înapoi. am înghiţit în sec şi mi-am spus că asta e. nu pentru că nu îmi pasă sau pentru că nu era suficient de important pentru mine, ba din contră, îl pot enumera printre puţinii oameni care sunt într-adevăr speciali pentru mine; ci pentru că am obosit să pierd oameni la care ţin şi care oricum pleacă, fie că îi trag eu înapoi sau fie că închid ochii şi mă prefac că nu văd.
aşa că încerc pe cât posibil să îi las să plece. doar că de data asta, s-a întors înapoi. atunci când am crezut că mai pierd iar un om, s-a făcut un pas înapoi, din partea amândorura. nu ştim care a fost motivul, l-am căutat, nu ştiu nici măcar de unde a pornit totul. cred că este una dintre cele mai frumoase senzaţii pe care le-am trăit. să văd că totul revine la normal, fără să ne chinuim. ba chiar e de zece ori mai bine decât a fost şi atât de natural. sunt în stadiul în care, ironic, după o ruptură mă întreb care este motivul pentru care e atât de bine.

asta mi-e dovada vie că unii oameni, în final, rămân ai noştrii; iar noi la rândul nostru rămânem ai lor. indiferent prin câte rupturi trebuie să trecem, mereu se întorc. şi cât de bine e, în aceeaşi măsură, când ai la cine să te întorci? exact de acei oameni avem nevoie în vieţile noastre şi tot acei oameni merită cel mai mult şi cel mai multe.

bună dimineața, dimineață dragă!

cred că dimineţile sunt perfecte pentru mine câteodată. numai câteodată. asta pentru că nu sunt o persoană matinală. dar doar câteodată astrele se aliniază şi-mi fac o dimineaţă a mea, pentru mine. mă trezesc atât de binedispusă încât afirm că pot face orice. nimic nu-mi poate strica entuziasmul. şi incep să-mi organizez ziua, să-mi planific fiecare oră.
totul e într-o aşa armonie încât mi-aş mai prelungi minutele de acasă cu măcar o oră. doar ca să nu trebuiască să fiu pe grabă. să am timp să-mi beau cafeaua acasă, nu in cafeneaua facultății.

ei bine, sper ca această senzație de "eu pot" să persiste de-a lungul zilei, căci de obicei o pierd pe drum.
dar dimineaţa, dimineaţa e a mea, ea e importanţă. prânzul şi seara i le dau altcuiva.

să zâmbim!

tic tac.

am concluzionat că nu ne ajung secundele, minutele, zilele. niciodată. mai ales atunci când îți este bine. şi-ai fi în stare să faci orice doar ca să rămâi mereu acolo, în binele pe care l-ai construit bucăţică cu bucăţică, aşa cum ai ştiut tu mai bine.

nu-mi rămâne decât să-mi trăiesc secundele, minutele şi zilele, să profit de ele, să nu le risipesc şi să le împart cu acei oameni care într-adevăr merită. să învăț că fiecare "acum" e unic și că nu trebuie să-l las să-mi scape printre degete.

pe scurt.

m-a întrebat ieri cineva dacă există ceva care îmi lipseste, dacă mi-e dor de ceva sau de cineva. am rămas pe gânduri un timp.
sunt omul ăla mereu nemulţumit. îmi doresc mereu mai mult sau ceea ce nu am. acum însă pare să fie altfel.
simt că sunt acolo unde trebuie să fiu şi fac exact ceea ce trebuie să fac. am un el, care până acum pare să mă mulţumească. nu îmi doresc nimic în plus.
nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc pentru ceea ce simt şi trăiesc de trei luni de zile, dar îmi mulţumesc în primul rănd MIE pentru că am avut curajul să fac primul pas spre ceea ce este acum.

sunt fericită, da.

avem oceanul doar pentru noi.

mereu mi-am dorit să locuiesc în Constanţa. sau să am o casuţă pe plajă, cu geamuri imense, unde să mă duc vara.
ei bine, de poimâine, patru luni de zile voi locui la 10 minute de ocean într-o căsută verde, mică, cu ferestre pe măsură.
cred că nimic nu m-ar putea face mai fericită în momentul de faţă.

aleargă, până la capăt.

s-a iscat o grabă şi o dezordine prea mare printre oameni. toţi se grăbesc undeva. nimeni nu are timp să stea cu tine liniştit la o cafea pentru că alţi doi oameni îi aşteaptă.
totul se rezumă la viteză. abia finisezi o problemă, că apare alta. mi se pare şi mai prostesc să păşeşti în asemenea situaţii cu bună ştiinţă. adica să-ţi dai acordul, cum ar fi: "eu, M, îmi doresc să nu dorm în următoarele X săptămâni şi să nu am timp să stau liniştită nici la cină" .
duci o bătălie continuă cu timpul, contra cronometru. accepţi să nu mai ai timp de tine şi nici de oamenii din jurul tău. şi nici să te opreşti nu mai poţi.

nu mi-a plăcut niciodată să fiu pe fugă. nici măcar când ştiam că întârzii undeva (ceea ce, într-adevăr, nu s-a întâmplat des). dar omul le trăieşte pe toate sau cel puţin pe aproape toate, fără să vrea, de cele mai multe ori.
în ultimele două săptămâni am trăit ceea ce eu numesc dezordine. nu am avut timp de nimic ori am avut, dar nu l-am folosit într-un mod util. nu am fost cea mai bună companie pentru nimeni. nu am avut răbdare să ascult problemele altora, de parcă mi s-ar fi multiplicat ale mele. când nu e deloc aşa. am uitat că până acum ceva timp simţeam ceva, pentru cineva. acum nici nu mai sunt sigură de ce simt, dacă mai simt, cât mai simt.

vreau sa ajung într-un magazin de cărţi şi să stau cel puţin jumătate de oră până să îmi aleg o carte. de multe zile vreau asta, dar tot de atunci amân din lipsa de timp. şi cine a spus că ni le facem cu mana noastră pe toate, dreptate a avut.

dar sunt la sfârşitul drumului, iar acolo mă aşteaptă o gură de aer bine meritată.

ego-ul meu cel trist bea cafea.

nu cred că există o senzaţie mai oribilă decât cea pe care o ai atunci când te simţi parcă abandonat într-un loc întunecat, fără să vezi vreo lumină, fără nimeni şi nimic, fără să ştii încotro s-o apuci.
acum nu. nu există ceva mai teribil. nimănui nu-i place să piardă controlul. este o dovadă de slăbiciune. e un semn al faptului că nu ai ştiut cum să abordezi cel mai corect situaţia.
apare frica aia, aparent fără motiv, pe care nu o poţi cântării în nici un fel.
îmi place să mă complic şi să le complic pe toate. la fel de repede le şi simplific. e ca un joc pe care îl am cu mine. doar că de data asta s-au complicat de la sine şi parca nu îmi dau seama pe ce direcţie să merg.

nu cer sfaturi de obicei. mă simt atât de puternică încât ştiu că sunt în stare să mi le ofer singură. de data asta, însă, parcă le-am căutat, am aşteptat, ba chiar am cerşit câte o vorbă care să mă motiveze, să-mi dea vreo idee, să mă ducă spre un echilibru; atât de profund aruncată în senzaţia de beznă mă simt.

e o situaţie ciudată rău. ştiu ce fac, ştiu că nu e bine, dar continui. "oamenii mei" şi-au făcut datoria de mame şi taţi, dar i-am dezamăgit şi o să îi dezamăgesc şi mai tare.

'' everyone says that they are lost. i am not lost. i know exactly where i am. i just hate it here.''

de şase zile sunt aşa. şi tot de-atunci beau cafea.
nu îmi place să mă plâng. sunt optimistă şi pozitivă. mereu. dar astăzi e altă zi.
funcţionez pe dos.


pe melodia asta m-am blocat de când am intrat în starea de hibernare mintală. şi refuz să o opresc.

self conclusion.

sunt egoistă, da!
nu îmi place să îmi împart punga cu chipsuri cu o altă persoană, chiar dacă nu pot să o mănânc pe toată, iar excepţii de la regulă, de 20 de ani, sunt doar câteva persoane - puţine - pe care le îndrăgesc atât de mult încât chiar nu mă deranjează; pe lângă alte lucruri care nu le pot concepe că aş putea să le împart cu cineva, apare şi moftul că mereu ultima pătrăţică de ciocolată trebuie să fie a mea. sau ultima gură dintr-o sticlă de suc. ori alte mărunţişuri asemănătoare.

nu împart persoane şi nu mă las împărţită niciodată, in nici un mod, de către nimeni. 
dar sunt atât de egoistă încât îmi doresc ce mi-a aparţinut -atunci- , iar acum aparţine altcuiva. îmi doresc să fiu iubită şi să mi se şi arate în aceeaşi măsură asta, când nici măcar nu aş avea dreptul să mă gândesc la aşa ceva. ştiu că toate acestea presupun un comportament nu tocmai corect faţă de ea şi el, dar chiar şi aşa, nu reuşesc şi nici nu ştiu cum să mă opresc.

pe de altă parte, dăruiesc. de la zâmbete şi chestii bune de mâncat, până la sentimente cât ştiu şi cât pot eu de profunde şi sincere - prea sincere, ar spune cineva - .

o lună imensă şi doi licurici .

tocmai am finalizat o zi productivă. productivă în materie de momente.
urcă-te în maşină, ai grijă să nu ratezi străduţa îngustă la care trebuie să faci dreapta, apoi mergi tot drept până vezi maşina lui. e întuneric şi e posibil să treci pe lângă ea. desigur că nu ai văzut-o. întoarce-te şi mai încearcă o dată. acolo era, undeva între copăcei şi tufe înalte, lângă un râu lipsit de peştişori. pe drum stabileşte cum vrei tu să fi, apoi fă absolut orice ca să fie exact aşa cum ţi-ai propus. nu sunt indiferentă şi las de la mine, mereu. astăzi în schimb am fost invers. tocmai pentru că vroiam să văd de câte este în stare el să facă pentru a obţine ce îsi doreşte. în schimbul indiferenţei pe care am oferit-o, am primit atenţie înzecit. apreciezi asta mult mai mult atunci când ştii că este vorba despre un leu încăpăţânat. cu mult mai încăpăţânat decât tine - dar doar câteodată.
nu mă are nici acum, dar astăzi a simţit asta mai tare, iar spre dimineaţă mi-a oferit doi licurici. nu, nu adevăraţi. licurici pentru undiţă.

nu m-am lăsat nici măcar sărutată - nu ştiu cât de dificil a fost pentru el, dar pentru mine ştiu că a fost.

concluzia momentelor:
nu am prins nici un peşte - dar am învăţat să arunc cu undiţa corect.
mi-e greu să nu fiu eu - dar uneori merită efortul.
îl vreau - mai mult decât probabil mă vrea el pe mine.

nu mai alungaţi vara!

voi arunca meduze în toţi cei care îmi spun că a trecut vara.

ziua nu ninge, iar seara nici atât. nu înmuguresc pomii şi nici nu cad frunzele.
îţi mai poţi aplica un strat de bronz, poţi să mai porţi pantaloni scurţi, rochiţe şi bluziţe fără mâneci. mai poţi sta seara pe o bancă la o poveste fără să dârdâi de frig. mai găseşti oameni care stau la marginea drumului şi te îndeamnă să cumperi un pepene roşu, iar alţi oameni încă mai merg la mare.

aşa că e cât se poate de vară încă.

arome şi zâmbete largi .

a fost cald zilele aceastea. cald. dar tu nu ştii, ai stat în casă.
eu am stat în parc şi pe un butuc de lemn. nu era nici măcar confortabil; dacă făceai o mişcare negândită, stăteai pe jos. era şi un hamac, dar am ales să mă joc cu echilibrul. oricum oamenilor le place să se complice. am băut suc de piersici cu gheaţă, în loc de limonadă. pentru că ea/el/ei nu au vrut să îmi facă pofta. s-au întristat când le-am spus că data viitoare îmi voi comanda acelaşi lucru.

acum clipeşte de trei sau patru ori, deschide larg ochii şi prefă-te că eşti surprinsă! ba nu. chiar să fi! citeşte ce îţi spune stâlpul şi îmbrăţişează repede pe cel de lângă tine. " ai grijă de inima ta " - m-am dat mai aproape şi am înţeles imediat ce va însemna asta pentru mine. a doua oară când voi trece pe acolo nu va mai fi la fel de deosebit, aşa că am stat cu 5 minute în plus şi am zâmbit.

monstruleţii revin .

mi-a fost odată frică de tot, acum îmi este iar.
chiar şi asa, prea puţine lucruri sunt cu adevărat dramatice, iar ce simt eu acum nu este unul dintre ele.

cer însorit, de aprilie; dar vânt puternic. exact aşa stau lucrurile, nimic dramatic.
de data asta, mâine va fi o noua zi şi atât.

atunci când doar pe cerul tău se vede curcubeul.

atunci cand îţi vine să scrii despre absolut orice, fie el si cel mai mic detaliu.

cam aşa:

- ce număr porţi la pantofi?

- 36.

- foarte bine, 36 mă inspiră.

*

atunci când zâmbeşti din orice motiv. atunci când o îmbrăţişare pare prea puţin pentru a arăta ce este în sufletul tău. atucni când nu te deranjează nimic şi nu urăşti pe nimeni.

atunci ori e doar o zi bună ; ori eşti fericit, iar motivul nici măcar tu nu îl cunoşti. iar eu aleg a doua variantă, doar pentru că îmi place mai mult cum sună.

unu martie virgulă joi .

o dungă roşie.

o dungă albă.

cineva îşi pune o dorinţă astazi.

pentru că a împlinit o vârstă consistentă, care conţine numărul meu preferat (nu neapărat şi norocos). pentru că de 19 ani a fost mereu cel mai important bărbat din viaţa mea. pentru că impreună facem o echipa grozavă. pentru că are cele mai bune glume. pentru că m-a învăţat să cânt la chitară. pentru că nu i-am ascuns nimic niciodată şi pentru că pe el nu ştiu să îl mint. pentru că facem cea mai delicioasă mâncare şi o facem să arate şi minunat. pentru că nu mi-a interzis aproape niciodată nimic şi ştie că viaţa mea, e A MEA. pentru că iubeşte dulciurile mai tare decât mine. pentru că ne certăm de zece ori pe zi din cele mai absurde motive, dar niciodată definitiv. pentru că nu i-am spus niciodată că îl iubesc. pentru că e tata.

dimineţi frumoase şi cărţi prăfuite.

cum e când te trezeşti într-o dimineaţă în care toţi ceilalţi sunt la şcoală sau la muncă, iar tu ai ales să nu părăseşti casa în această zi care pare să aibă un început bun.. îţi faci o cafea, iar mirosul îi deşteaptă şi pe cei care încă stau sub cearşafuri; îţi aprinzi o ţigară, te aşezi în fotoliu şi aştepţi.. aştepţi momentul în care acea carte pe care tu o deteşti din tot sufletul să vină, să te ia de mână şi să te ademenească cu orice , ca tu să o iei în braţe şi să o citeşti pe nerăsuflate.

toate sunt bune în această dimineaţa, mai puţin cartea aceea cu care de o săptămână şi puţin te chinui să finalizezi întâlnirea. şi pare că nu ai vrea să te desparţi de ea, când de fapt abia aştepţi să o faci. abia aştepţi să o iei şi să o aşezi înapoi în raftul prăfuit fără nici măcar să îţi iei rămas bun şi să refuzi o a doua întâlnire.

dar eu plec, mă duc să îmi savurez cafeaua şi să înţeleg cartea aceea care cu siguranţă are o personalitate cel puţin interesantă, dar pe care eu pur şi simplu nu pot să i-o agreez.

anotimpuri înşelătoare..

degeaba octombrie încearcă să mai încălzească nişte suflete şi se joacă de-a vara. recunosc, eram pe punctul de a crede că suntem undeva pe la mijlocul lui iunie, începutul lui iulie, până când m-am uitat în calendar şi am văzut 2 octombrie. am declarat război.

Alexandru Andries - Octombrie

marea sufletului meu.

"pe malul mării se pot petrece foarte multe lucruri de neînţeles."

nu am să mă plictisesc niciodată să stau pe plajă cu o soică de mână şi o meduză ca spectator. oricât de mult aş detesta aceste vieţuitoare-jeleuri. am să îmi trimit mereu scrisori de dragoste cu soarele, indiferent că el nu ştie să scrie şi îmi trimite înapoi raze fierbinţi ca focul. nu am să obosesc să îmi umflu viitoarea saltea pe care sper să o primesc, nu să o cumpăr şi care sper să fie mai încăpătoare decât a lui, pe care a spat-o o scoică violentă care acum ştiu sigur că are remuşcări. nu am să mă plictisesc să număr pe degetele ochilor câte zile mai sunt până să-mi revăd vara cu tot cu marea ei, iar daca nu-mi ajung degetele de la un ochi, trec şi la celalalt.

şi categoric nu am să mă satur să arunc cu te iubesc-uri la apus niciodată de acum înainte.

"şi marea, dragul meu, şi marea ce crezi tu că este? dar o întâmplare, oricât de enigmatică, petrecută pe malul mării, ce crezi tu că poate fi?"

Iron and Wine - Passing Afternoon

vara asta am să mă-ndrăgostesc. cum de cine? de tine.

"trenul Timişoara - Constanţa pleacă în 3 ore de la linia 5"

de mâine o să căutam răsăritul împreună, iar la apus o să ne îmbrăţişăm.
iar eu o să vreau să le fac poze nud scoicilor şi să îmbrac căluţii de mare în costume de baie cu căluţi de mare şi cu trei numere mai mari.
şi să nu uit, vara asta mi-am propus să mă bronzez în formă de zmeu.

cum ar fi să fim normali şi să ne prindă răsăritul pe plajă pentru tot restul vieţii, iar după-amiezile să aibă gust de gutui?
de mâine expoziţia mea de scoici cu vânzare pe sărut va fi deschisă pe plajă, cu program non-stop, inclusiv sâmbăta şi duminica.

ne vedem la mare, la o iubire de-o vară.
în ultimul cort va fi linişte.

pentru că noi când vrem să mergem la mare, mergem la mare.

încă puţin. se apropie. noi ne agităm. bagajele sunt făcute demult.

aşteptări cu gust de piersici sau apă plată.

"împreună suntem foarte dialectici, tu ştii că a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea?"

o aşteptare o poţi face să fie mai puţin neplăcută. noi am ales să ne jucăm avioanele, x şi 0, cine strânge în braţe mai tare pe cine şi de-a furatul săruturilor, în loc să stăm, să numărăm secundele şi să realizăm cât de mult timp a trecut de la ora stabilită. puteam să mergem în piaţă să ne cumpărăm un kilogram de piersici şi să ne batem cu sâmburii lor, dar ne-am procurat decât zâmbete de la magazinul de pe colţul sufletului şi parcă nu mai era nevoie de alte mirodenii.
ştiu că există şi genul acela de aşteptări lungi şi enervante ca drumul Timişoara-Constanţa care parcă nu se mai termină o dată. şi mai ştiu că în unele cazuri nu ai cum să îndulceşti o aşteptare, oricât de mult te-ai strădui.

"în orice caz, când suntem împreună, cântărim mai mult."

străzi cu ochi fericiţi.

de azi începând mă voi plimba atât de des pe strada vacanţei încât voi face cu siguranţă febră musculară la sentimente şi zâmbete.

cantităţi color, niciodată alb-negru.

eu: cum adică să vreau mai mult?
cineva: ca şi atunci când spui că vrei albastru, iar eu nu pot să-ţi dau decât roşu!

cineva drag.

pentru că mereu vrem mai mult decât avem, ce-i drept. de puţine ori spunem "e de ajuns", dar de prea multe ori "mai vreau".
vrem multe, dar cât de multe facem ca să le obţinem?