gol

Federica Erra

ne e greu să ne adunăm, din când în când, iar alteori suntem atât de indecişi încât lăsăm totul la voia întâmplării. şi nu cred că avem nevoie de oameni care să ne ţină teorii despre cum trebuie să fim, când nici măcar de propriile principii de viaţă nu mai ţinem cont. sau poate că exact de asta avem nevoie.
diferenţa dintre cum vreau să fiu şi cum sunt de fapt, momentan, e extrem de uriaşă.

ştim cu toţii (sau ar trebui să ştim) că lucruri precum ignoranţa, orgoliul sau răutatea aceea inocentă după care ne ascundem ca să nu fim răniţi nu aduc nimic bun. niciodată. cu atât mai puţin fericire sau măcar o stare aproapiată de aceasta. şi totuşi alegem să fim aşa uneori.
preferi să te îndopi cu scuze şi motive ''pentru că'', când ţie gândul îţi este la cum ai vrea sa abordezi de fapt situaţia, şi îţi tai singur elanul atunci când alegi să continui cu aceeaşi atitudine tâmpită cu care ai început.

nu a fost întotdeauna mai simplu să facem ceea ce simţim? nu tot atunci s-au rezolvat cel mai rapid lucrurile?
ba da, doar că fiecare om are perioada lui în care alege să se rătăcească, indiferent dacă drumul este clar şi vizibil. asta e scuza mea. pentru atitudine, însă, încă îmi caut o scuză.

martie, opt.

femeile sunt ca niște ceaiuri. unele sunt calmante, altele sunt împotriva depresiei. altele sunt din pelin, altele nu își scot aromele la iveală decât când sunt bine fierte. - Liviu Alexa

unii dintre voi. poate.

mi-am dat seama că acei oameni care se simt singuri sunt de fapt înconjuraţi de o mulţime de oameni frumoşi, dar pe care nu au timp să-i observe. mi-am dat seama că uneori nici cei mai înţelepţi oameni nu îşi găsesc paşii pentru a continua drumul şi se izbesc de ziduri inexistente. mi-am dat seama că mereu există cineva care să profite de naivitatea oamenilor prea buni. ştiu că unii oameni nu sunt interesaţi de autocunoaştere; să înveţe despre ei şi să se ajute să devină mai buni. mai ştiu că există oameni care resping alţi oameni, fie din cauza incompatibilităţii, fie că vor să fie nişte singuratici. mi-am dat seama că unii oameni renunţă continuu în loc să meargă mai departe şi să se bucure de ce îi aşteaptă. şi ştiu că unii oameni pur şi simplu nu se pot bucura de lucrurile mărunte, care sunt accesibile oricui şi care chiar ne pot face fericiţi.

all i want is a little more security; a little more safety; a lot less uncertainty

but you* just did not understand that.

failure? i never encountered it. all i ever met were temporary setbacks.

Federico Erra

mă întrebam dacă într-adevăr există planuri care dau greş. dacă nu cumva noi ne construim planuri în momente inoportune sau nu ne străduim suficient de mult. mă gândeam că despre asta este vorba când îţi doreşti ceva cu adevărat, să vrei atât de mult încât să nu renunţi la prima piedică pusă, să fii dispus să te ridici și să o iei de la capăt. şi cred că acesta este unul dintre lucrurile care ne diferenţiază pe noi ca oameni: unii aleg să încerce până când ajung acolo unde îşi doresc, în timp ce alţii aleg să nu încerce. unii aleargă, alţii sunt ca o frunză care se lasă purtată încotro vrea vântul. fiecare are dreptul la o decizie şi toţi îşi construiesc propriul drum.

spunea cineva că nu trebuie să ai aşteptări dacă vrei să nu suferi. ba nu! eu cred că trebuie să avem aşteptări. mari. și multe. a nu avea aşteptări este ca şi cum ai considera că ceea ce îţi doreşti este prea uriaş şi tu nu meriţi. sau ca şi cum îţi este frică de ceva ce te-ar putea face fericit. sau ca și cum te-ai lăsa în voia sorții. cred că important este ca atunci când nu se realizează să ai curajul să continui şi să reflectezi asupra ce ai făcut bine şi ce nu. pentru că de cele mai multe ori este vina noastră, și trebuie să învățăm să acceptăm asta. şi cel mai important, să ai curajul să o iei de la capăt atunci când e cazul, să îţi croieşti drumul încă o dată, cu şi mai multă dorinţă. când te bucuri mai mult de un lucru dacă nu atunci când ştii că te-ai chinuit să ajungi acolo? sunt doar mici zgârieturi care se vor vindeca în timp şi oricum lucrurile se aşează mereu într-un aşa fel cum ar putea să-ţi fie mai bine. 

cred că oamenii nu eşuează niciodată, de fapt, ci doar se sperie sau obosesc şi se opresc din a mai încerca.

nu ştiu când am fost ultima oară atât de lucidă în ceea ce priveşte felul în care ar trebui să văd lucrurile ca să îmi fie bine..

fir-ar

vreau doar să-mi amintesc acum, când sunt în starea asta în care mi s-au înecat toate corăbiile, că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru câteva lucruri din prezent. şi sunt.

şi că e doar o stare care o sa treacă şi care nu mă caracterizează deloc.

şi că acolo unde lipseşte curajul, nici o altă virtute nu poate supravieţui.

şi că lucrurile prind contururi neplăcute doar atunci când ne facem noi mici de frică.

în fiecare zi de câteva zile.

16
15
14
13
12
11
?

there is nothing more satisfying than having plans.

 

don't wish it were easier, wish you were better.

cred că am uitat că îmi doream să vină perioada asta cât mai repede. am uitat cât de mult am aşteptat-o. se pare că o tratez cu un minim de interes, de parcă abia aştept să treacă şi să ajung cât mai repede la un rezultat, oricare ar fi el.

de multe ori nu este important doar scopul pentru care facem anumite lucruri, ci şi drumul în sine pe care îl parcurgem. aşa le-am spus mereu oamenilor atunci când am crezut că era bine ca ei să ştie asta, dar se pare că în momentul de faţă eu am nevoie de ei ca să îmi reamintească cum stau lucrurile de fapt.

e amuzant cum uitasem pur şi simplu că dacă tu nu mişti un deget, nimic din jurul tău nu se va mişca. e nevoie doar de un imbold, că apoi lucrurile vin de la sine. şi e atât de simplu...

nu ştiu cum de reuşesc să nu fac nimic din ceea ce îmi propun şi din ceea ce ştiu că pot să fac. cred că te simţi mult prea comfortabil în anumite momente ca să îţi schimbi direcţia de mers în vreun alt sens atunci când simţi că nu e bine. şi alegi să mergi în continuare şi să vezi ce se întâmplă. doar că există şi vor exista mereu consecinţe pentru toate lucrurile pe care le facem sau nu. şi atunci când ne lovim de câte una, abia atunci vom începe să ne dezmeticim câte puţin. că aşa suntem noi oamenii, revenim la linia de plutire doar atunci când primim câte o palmă.

am uitat multe în ultimele zile. şi m-am uitat şi pe mine. :)

fă să-ţi fie bine

ne petrecem prea mult timp gândindu-ne sau vorbind despre ceea ce vrem sau ce trebuie să facem şi prea puţin ni-l petrecem făcând ceva în acel scop. atât de mult încât ne pierdem tot entuziasmul pe drum şi nici măcar nu ne dăm seama. şi ce e mai tragic, este că ni se aşează pe creier ideea cum că ceea ce avem de făcut e prea imens şi ne depăşeşte.

nimic nu cred că poate să fie mai obositor uneori decât să tot amâni, să mergi la culcare şi să te trezeşti exact la fel ca în ziua precedentă, cu nimic în plus sau în minus, fără urmă de progres. şi nu e ca şi cum n-aş ştii că doar prin a începe să fac lucrurile pe care le tot amân va dispărea toată această stare..

încă nu am reuşit să mă organizez aşa cum mi-aş fi dorit şi încă mă las pradă unui timp liber pe care nu îl valorific deloc, pe care aş vrea să îl consum într-un mod util.

cu toate acestea, trebuie doar să ştim exact unde vrem să ajungem şi nu în ultimul rând să ne dorim asta cu adevărat. să facem primul pas şi să ne urmăm drumul, oricât de mici ar fi paşii următori.

şi e 16 ianuarie, deja.

oricât de visătoare mă consider, câteodată trebuie să ne concentrăm, să deschidem ochii şi să visăm mai puţin, pentru că până acum nimeni nu a putut să ţintească spre ceva cu ochii închisi.

 "Get scared. It will do you good. Smoke a bit, stare blankly at some ceilings, beat your head against some walls, refuse to see some people, paint and write. Get scared some more. Allow your little mind to do nothing but function. Stay inside, go out - I don’t care what you’ll do; but stay scared as hell. You will never be able to experience everything. So, please, do poetic justice to your soul and simply experience yourself."
—Albert Camus

it is always the start that requires the greatest effort.

sunt o mulţime de lucruri pe care încă nu ştiu cum să mi le organizez mai bine. intru într-o perioadă aglomerată aş spune eu, stresantă ar spune altcineva, de care mi-e puţin teamă. mereu m-au speriat începuturile de drum pentru că niciodată nu am ştiu de ce anume să mă apuc mai întâi şi asupra cărui lucru trebuie să insist mai mult. şi apoi e incertitudinea. incertitudinea unui drum care pare lung, al căruia nu ştii care va fi rezultatul şi te sperie varianta unui eşec sau ţi-e teamă că poate e prea mult şi cedezi.

am învăţat anul care a trecut că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva, acel ceva devine posibil şi că e foarte important să crezi în ceea ce vrei, să nu te laşi prins într-un vârtej care te-ar putea trage în jos. oameni pesimişti şi care nu cred în noi vom găsi întotdeauna, chiar şi dintre cei apropiaţi, trebuie doar să ştii să îţi continui drumul chiar şi de unul singur dacă este nevoie. să ai curajul să crezi acolo unde ei nu cred, doar pentru simplul fapt că tu eşti tu.

preferăm să facem eforturi în momente în care cu ceva timp în urmă am fi renunţat, alegem să ne depăşim limitele în fiecare zi şi asta cred eu că este foarte important. găsim soluţii într-un final ca să reuşim să ajungem acolo unde acum un an ne imaginam doar câte o fracţiune de secundă, nu care cumva să ne simţim amăgiţi de propria persoană.

aşteptam perioada asta, oricât de greu îmi va fi să o duc până la capăt, pentru că ştiu că mă apropii cu paşi mărunţi de ceva ce îmi doresc şi că în măsura rezultelor mele va fi sau nu posibil. aşa că da. nimic nu trebuie să fie mai important decât visul pe care îl avem. trebuie să ne concentrăm doar asupra noastră şi a drumului care trebuie parcurs.

2013 - anul în care am trăit.

despre 2013 aș putea să vorbesc fără să mă opresc, dar pentru că sunt pe fugă, o voi face pe scurt.
a fost anul care m-a dus acolo unde nu credeam vreodată că voi ajunge. am cunoscut oameni atât de speciali cum nu am crezut că o să cunosc vreodată. am învățat despre mine o grămadă de lucruri noi. m-am cunoscut mai bine și am realizat că sunt cine vreau să fiu, cu mici modificări pe alocuri. mi-am cunoscut limitele și îmi place să cred că pot atât de mult cât vreau. mi-am pus termene limită, am pus pariuri cu mine, le-am câștigat. m-am provocat la lucruri pe care nu le fac în mod obișnuit. am avut cea mai specială vară din viața mea și cred că va mai dura să trăiesc alta care să o întreacă. am pierdut oameni și am câștigat alții. am iubit, am fost iubită.
a fost anul în care am simțit cel mai mult și cel mai intens.

am planuri mari și multe pentru 2014 și mă străduiesc cât pot să fie un an așa cum mi-am propus.
să ne vedem la anul mai voioși și mai fericiți. cu mult mai multe învățături și cu mult mai mulți oameni frumoși alături. să avem curaj să spunem da sau nu. să facem ceea ce simțim. să avem curaj să dezamăgim oameni, dar să nu ne dezamăgim pe noi.

ora cinci azinoapte.

cred că am avut una dintre cele mai ciudate şi în acelaşi timp grozave nopţi din ultima vreme. a început cu o conversaţie plus multă ciocolată de căpşuni şi s-a terminat pe la şase dimineaţa într-un context demn de filme romantice cu adolescenţi. nu ştiu cum te poate schimba un om, dar ştiu că o poate facem destul de tare şi evident. şi parcă ne place mai mult de noi aşa. i-am păstra o viaţă întreagă lângă noi cu condiţia să mai schimbe câte ceva din când în când.
nu cred că sunt dependentă de oameni (sau sunt?), dar îmi place să fiu înconjurată de ei. iar atunci când se dovedeşte că şi ei te vor în preajma lor la fel de mult cât îi vrei şi tu, ei bine.. abia atunci atingi apogeul.
nu cred că am cuvinte să descriu noaptea de ieri şi nici nu cred că aş vrea. important e ce am simţit, cât şi cum, iar pentru asta pot să fiu recunoscătoare că există atâtea şi atâtea stări prin care ne lăsăm purtaţi, care ne plac atât de mult şi pe care nu le înţelegem de cele mai multe ori. sunt recunoscătoate că am avut de-a lungul timpului şi am şi acum oameni care îmi provoacă astfel de senzaţii. oamenii ca ei ştiu că sunt speciali pentru mine tocmai pentru că fac posibil acest lucru.

m-am trezit la opt şi mi-am dorit să se repete cinci la nesfărşit.

die, deadline.

peste fix două zile am un termen limită. de fapt dacă stai să analizezi mai amănunţit nici măcar nu sunt două. zilele nu le am întregi, iar nopţile nu le pun la socoteală pentru că pe ele le folosesc  la alte activităţi mai dragi mie. poate o să vorbesc altădată despre ce înseamnă nopţile pentru mine. deci.. hai să spunem o zi, adunat. a fost multă muncă lăsată pe ultima sută de metrii. multe calcule în cap, pe foaie şi nu numai. mulţi oameni care m-au demoralizat doar pentru că ei nu aveau încredere în propria persoană, iar eu i-am crezut. am uitat că timpul mereu le rezolvă pe toate, eu trebuie doar să îl ajut puţin. sunt abia la jumătatea drumului, iar până joi trebuie să fiu la sfârşitul lui. şi ştiu că pot! sunt convinsă, chiar! mereu am vrut să-mi demonstrez mie, în primul rând, că sunt capabilă să îmi depăşesc anumite limite. m-am dezamăgit câteodată, dar de cele mai multe ori am fost mândră de mine. aşa că o să mă organizez cum ştiu mai bine şi o să-mi demonstrez din nou că pot. şi mie, şi lor.

deci aşa

uneori avem nevoie să ne simţim reali, ca apoi să transmitem mai departe. unii oameni chiar au nevoie de asta. ca şi cum ar cere să simtă iubirea. efectiv s-o simtă. să o apuce cu mâinile şi să o străngă în pumn, să-i schimbe forma. vreau şi încerc pe cât posibil să transmit ceea ce simt atât de clar încât să nu existe loc de speculaţii. dacă și reușesc să fac asta într-o măsură considerabilă este într-adevăr discutabil. şi dacă unii oameni au nevoie să simtă că totul e real, de data asta eu vreau să transmit mai departe că sunt reală. să se ştie pentru ce anume luptăm. dacă merită sau dacă mai bine ne oprim din mers. să ştie fiecare părticică din mine pentru care ar trebui să se gândească de două ori atunci când spune nu şi nici măcar o dată atunci când spune da. ai vrea să oferi cele mai lungi îmbrăţisări, atunci când nu se poate. doar ca să ştie că eşti acolo şi nu o să pleci niciodată.

if it's meant to be, it will be.

obişnuiam să trag de oameni atunci când voiau să plece iar eu nu înţelegeam unde şi de ce. adică le întindeam mâna subtil şi le spuneam să rămână. unii înţelegeau, alţii îşi vedeau de drum.
mereu m-a sensibilizat momentul în care mă distanţam de oameni. acum erau şi dintr-o dată realizam că din şapte zile, vorbim doar o oră. 

am trăit procese lungi, de luni bune de zile, în care am încercat să facem să meargă. împreună, nu doar eu. am făcut chiar tot ce am crezut eu la momentul acela că ajută. atunci am pierdut cel mai important om din viaţa mea. om care până şi acum e la fel de important, indiferent că nu ne mai vorbim de ani de zile. şi nu acuz pe nimeni.
ultima dată nu am făcut aşa. ne distanţasem atât de tare, încât nu credeam ca mai am de unde să-l prind şi să îl trag înapoi. am înghiţit în sec şi mi-am spus că asta e. nu pentru că nu îmi pasă sau pentru că nu era suficient de important pentru mine, ba din contră, îl pot enumera printre puţinii oameni care sunt într-adevăr speciali pentru mine; ci pentru că am obosit să pierd oameni la care ţin şi care oricum pleacă, fie că îi trag eu înapoi sau fie că închid ochii şi mă prefac că nu văd.
aşa că încerc pe cât posibil să îi las să plece. doar că de data asta, s-a întors înapoi. atunci când am crezut că mai pierd iar un om, s-a făcut un pas înapoi, din partea amândorura. nu ştim care a fost motivul, l-am căutat, nu ştiu nici măcar de unde a pornit totul. cred că este una dintre cele mai frumoase senzaţii pe care le-am trăit. să văd că totul revine la normal, fără să ne chinuim. ba chiar e de zece ori mai bine decât a fost şi atât de natural. sunt în stadiul în care, ironic, după o ruptură mă întreb care este motivul pentru care e atât de bine.

asta mi-e dovada vie că unii oameni, în final, rămân ai noştrii; iar noi la rândul nostru rămânem ai lor. indiferent prin câte rupturi trebuie să trecem, mereu se întorc. şi cât de bine e, în aceeaşi măsură, când ai la cine să te întorci? exact de acei oameni avem nevoie în vieţile noastre şi tot acei oameni merită cel mai mult şi cel mai multe.

bună dimineața, dimineață dragă!

cred că dimineţile sunt perfecte pentru mine câteodată. numai câteodată. asta pentru că nu sunt o persoană matinală. dar doar câteodată astrele se aliniază şi-mi fac o dimineaţă a mea, pentru mine. mă trezesc atât de binedispusă încât afirm că pot face orice. nimic nu-mi poate strica entuziasmul. şi incep să-mi organizez ziua, să-mi planific fiecare oră.
totul e într-o aşa armonie încât mi-aş mai prelungi minutele de acasă cu măcar o oră. doar ca să nu trebuiască să fiu pe grabă. să am timp să-mi beau cafeaua acasă, nu in cafeneaua facultății.

ei bine, sper ca această senzație de "eu pot" să persiste de-a lungul zilei, căci de obicei o pierd pe drum.
dar dimineaţa, dimineaţa e a mea, ea e importanţă. prânzul şi seara i le dau altcuiva.

să zâmbim!

tic tac.

am concluzionat că nu ne ajung secundele, minutele, zilele. niciodată. mai ales atunci când îți este bine. şi-ai fi în stare să faci orice doar ca să rămâi mereu acolo, în binele pe care l-ai construit bucăţică cu bucăţică, aşa cum ai ştiut tu mai bine.

nu-mi rămâne decât să-mi trăiesc secundele, minutele şi zilele, să profit de ele, să nu le risipesc şi să le împart cu acei oameni care într-adevăr merită. să învăț că fiecare "acum" e unic și că nu trebuie să-l las să-mi scape printre degete.

pe scurt.

m-a întrebat ieri cineva dacă există ceva care îmi lipseste, dacă mi-e dor de ceva sau de cineva. am rămas pe gânduri un timp.
sunt omul ăla mereu nemulţumit. îmi doresc mereu mai mult sau ceea ce nu am. acum însă pare să fie altfel.
simt că sunt acolo unde trebuie să fiu şi fac exact ceea ce trebuie să fac. am un el, care până acum pare să mă mulţumească. nu îmi doresc nimic în plus.
nu ştiu cui ar trebui să mulţumesc pentru ceea ce simt şi trăiesc de trei luni de zile, dar îmi mulţumesc în primul rănd MIE pentru că am avut curajul să fac primul pas spre ceea ce este acum.

sunt fericită, da.

avem oceanul doar pentru noi.

mereu mi-am dorit să locuiesc în Constanţa. sau să am o casuţă pe plajă, cu geamuri imense, unde să mă duc vara.
ei bine, de poimâine, patru luni de zile voi locui la 10 minute de ocean într-o căsută verde, mică, cu ferestre pe măsură.
cred că nimic nu m-ar putea face mai fericită în momentul de faţă.

aleargă, până la capăt.

s-a iscat o grabă şi o dezordine prea mare printre oameni. toţi se grăbesc undeva. nimeni nu are timp să stea cu tine liniştit la o cafea pentru că alţi doi oameni îi aşteaptă.
totul se rezumă la viteză. abia finisezi o problemă, că apare alta. mi se pare şi mai prostesc să păşeşti în asemenea situaţii cu bună ştiinţă. adica să-ţi dai acordul, cum ar fi: "eu, M, îmi doresc să nu dorm în următoarele X săptămâni şi să nu am timp să stau liniştită nici la cină" .
duci o bătălie continuă cu timpul, contra cronometru. accepţi să nu mai ai timp de tine şi nici de oamenii din jurul tău. şi nici să te opreşti nu mai poţi.

nu mi-a plăcut niciodată să fiu pe fugă. nici măcar când ştiam că întârzii undeva (ceea ce, într-adevăr, nu s-a întâmplat des). dar omul le trăieşte pe toate sau cel puţin pe aproape toate, fără să vrea, de cele mai multe ori.
în ultimele două săptămâni am trăit ceea ce eu numesc dezordine. nu am avut timp de nimic ori am avut, dar nu l-am folosit într-un mod util. nu am fost cea mai bună companie pentru nimeni. nu am avut răbdare să ascult problemele altora, de parcă mi s-ar fi multiplicat ale mele. când nu e deloc aşa. am uitat că până acum ceva timp simţeam ceva, pentru cineva. acum nici nu mai sunt sigură de ce simt, dacă mai simt, cât mai simt.

vreau sa ajung într-un magazin de cărţi şi să stau cel puţin jumătate de oră până să îmi aleg o carte. de multe zile vreau asta, dar tot de atunci amân din lipsa de timp. şi cine a spus că ni le facem cu mana noastră pe toate, dreptate a avut.

dar sunt la sfârşitul drumului, iar acolo mă aşteaptă o gură de aer bine meritată.

ego-ul meu cel trist bea cafea.

nu cred că există o senzaţie mai oribilă decât cea pe care o ai atunci când te simţi parcă abandonat într-un loc întunecat, fără să vezi vreo lumină, fără nimeni şi nimic, fără să ştii încotro s-o apuci.
acum nu. nu există ceva mai teribil. nimănui nu-i place să piardă controlul. este o dovadă de slăbiciune. e un semn al faptului că nu ai ştiut cum să abordezi cel mai corect situaţia.
apare frica aia, aparent fără motiv, pe care nu o poţi cântării în nici un fel.
îmi place să mă complic şi să le complic pe toate. la fel de repede le şi simplific. e ca un joc pe care îl am cu mine. doar că de data asta s-au complicat de la sine şi parca nu îmi dau seama pe ce direcţie să merg.

nu cer sfaturi de obicei. mă simt atât de puternică încât ştiu că sunt în stare să mi le ofer singură. de data asta, însă, parcă le-am căutat, am aşteptat, ba chiar am cerşit câte o vorbă care să mă motiveze, să-mi dea vreo idee, să mă ducă spre un echilibru; atât de profund aruncată în senzaţia de beznă mă simt.

e o situaţie ciudată rău. ştiu ce fac, ştiu că nu e bine, dar continui. "oamenii mei" şi-au făcut datoria de mame şi taţi, dar i-am dezamăgit şi o să îi dezamăgesc şi mai tare.

'' everyone says that they are lost. i am not lost. i know exactly where i am. i just hate it here.''

de şase zile sunt aşa. şi tot de-atunci beau cafea.
nu îmi place să mă plâng. sunt optimistă şi pozitivă. mereu. dar astăzi e altă zi.
funcţionez pe dos.


pe melodia asta m-am blocat de când am intrat în starea de hibernare mintală. şi refuz să o opresc.

self conclusion.

sunt egoistă, da!
nu îmi place să îmi împart punga cu chipsuri cu o altă persoană, chiar dacă nu pot să o mănânc pe toată, iar excepţii de la regulă, de 20 de ani, sunt doar câteva persoane - puţine - pe care le îndrăgesc atât de mult încât chiar nu mă deranjează; pe lângă alte lucruri care nu le pot concepe că aş putea să le împart cu cineva, apare şi moftul că mereu ultima pătrăţică de ciocolată trebuie să fie a mea. sau ultima gură dintr-o sticlă de suc. ori alte mărunţişuri asemănătoare.

nu împart persoane şi nu mă las împărţită niciodată, in nici un mod, de către nimeni. 
dar sunt atât de egoistă încât îmi doresc ce mi-a aparţinut -atunci- , iar acum aparţine altcuiva. îmi doresc să fiu iubită şi să mi se şi arate în aceeaşi măsură asta, când nici măcar nu aş avea dreptul să mă gândesc la aşa ceva. ştiu că toate acestea presupun un comportament nu tocmai corect faţă de ea şi el, dar chiar şi aşa, nu reuşesc şi nici nu ştiu cum să mă opresc.

pe de altă parte, dăruiesc. de la zâmbete şi chestii bune de mâncat, până la sentimente cât ştiu şi cât pot eu de profunde şi sincere - prea sincere, ar spune cineva - .